Posted in poezie

Feromoni

Indiferent cât de groaznic de mare e umiditatea vara,
Orașul ăsta tot nu-i decât o junglă.. urbană.
Junglă veritabilă nu poate fi, nu-i așa?, căci
Rațiunea e la ea acasă aici, dimineața și seara.

Și sigur, nu ne ghidăm după instincte,
Decât poate atunci când călcăm pe cadavre ca să punem o pâine pe masă.
Sau prin cluburi ca s-aducem vreo blondă acasă.
Că are șolduri primitoare gata de dat naștere la urmași, nimic mai mult, nici mai puțin, e clar.

În rest? Complet prezenți și mereu atenți.. Nesăbuiți?
Cu mult mai rar!

Și eu, ca toți concetățenii mei, homo sapiens s-a-pie
-rdut destulă vreme căutând ceva ce nu era.
Poate nu am blană de leu dar doamne cât de îmbătători sunt feromonii care mă prefac în

Panteist sunt și vă jur
Între două coapse calde l-am găsit pe Dumnezeu.
Nu sunt animal, totuși, sunt doar.. eu,
Și m-am plictisit de corporația asta care mă leagă la mâini și
Caut un moment, al dracului, oricât de mic, monument al meu
Să-mi umplu nările cu toate nuanțele, doleanțele (hai zi-mi ce te doare păpușă), aromele și stările și
Iz de sâni transpirați și și sunete dulci
Ca de viori. (Stradivarius)
Ca de vin de Bordeaux
De gemete lungi ce scapă printre buze (mișteaux)
De-atât de grăbite muze.
De poți, să le-apuci, dar n-ai mâini atunci când înoți printre scuze.
De poți.. De apuci..
De nu cumva.. S-au terminat.
Clipă de viață, de ce mi te scurgi?

Nu e time effective să fii rațional

și mai am și eu task-urile astea și, hai gata, lăsați un mesaj după semnalul sonor. Dacă altfel nu se poate, îmi dau shut down la simțurile olfactive. Ale naibii relativitate a timpului și secol al vitezei. Mai bine stau în cușca mea,

în banalul mașinal.

Posted in poezie

money (heist)

Nu mai avem timp să fim sentimentali
În fuga după trenuri, ne fuge
Terenul, (nu) ne-ajunge
Și se duce clipind
De sub picioare.

Nu avem timp să ne mai ascultăm
Vorbim, necenzurat
Cu gât uscat –
Congestionată-i clipa
Și altruismul alterat.

Nu mai putem fi nici oglinzi fidele
Fii de-ai nimicniciei mele
Îmi spun
Că bureții vechi mi-s îmbuibați de ape rele
Ce îmi promit necurățire.

Avem sau n-avem timp, puțin importă,
Când e un chin să tragem un vagon
În curând trenul –
Tu – peron
Azi ce-ai trăit? Poate un zvon
Și-alte șapte stații ratate.

Posted in poezie

Une caméra de rêves

Scot fum, sunt scrum, dai zoom

Pe-o cameră pe film.

Un vin prea sec, simt că mă-nec, drum bun.

Tu prin lentile arămii,

Un puls bum-bum.

Sânge năvalnic, dans străin,

În ritm nebun.

Cereale pe podea, un stand-up liric,

Ori vise prea deșarte îmi asum.

Zel și exces de scorțișoară,

Nesaț cu și întru volum,

Săgeata lui Amor în chip de fiară.

În ceasul 13, mai îmi ceri să-ți spun..?

Poate visez, dar holul ăsta poartă un ecou

Cam surd acum.

Și ce lunatic, cupă de-otravă și fiere

Pe-un tron de sticlă să te pun.