Orhan Pamuk este un scriitor turc, laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 2006. Romanul său, “Mă numesc Roșu”, îmbină religie, istorie, artă, iubire, divin, crimă, senzualitate, viață, moarte, dezbătute ambivalent într-un thriller filozofic: E bine să ai un stil propriu? Sau e o meteahnă care, însușită, e mascată prin mândrie? Cine se apropie mai mult de Dumnezeu, miniaturiștii turci sau pictorii venețieni? Răsăritul și Asfințitul nu sunt ambele creația Lui? Dar hai să începem cu începutul.
“Cărțile nu adaugă nefericirii omenești decât o anumită adâncime, pe care noi o socotim a fi consolare.”
Context
Suntem în Istanbul, în anul 1591. Miniatura otomană este o artă prețuită și perpetuată în atelierele de lucru, de la maeștri la ucenici, având o istorie bogată în spate. În timp ce nimeni nu contestă valoarea ei, există discuții în jurul stilului. Unii sunt de părere că a avea stil propriu este un cusur, pe când alții spun că denotă personalitate. Pentru că miniaturiștii turci obișnuiesc să picteze plan, bidimensional, așa cum se consideră că vede Dumnezeu lumea, majoritatea resping tehnica perspectivei, folosită de frânci și venețieni, pe care o numesc blasfemică.
Acesta este, pe bună dreptate, contrastul dintre Est și Vest, în ceea ce privește arta. De-a lungul timpului, de la Renaștere, la realism, cubism și până în prezent, Vesticii au fost mereu pasionați și adepți ai perspectivei, a reprezentării lucrurilor așa cum le percepe, mai mult sau mai puțin, ochiul, așadar a tridimensionalității. Știm că o masă are patru picioare, însă nu le vedem pe toate. Știm că animalele sunt mai mici decât adăposturile lor, însă dacă ne plimbăm câinele pe un deal, el apare mai mare decât casele din vale. Putem spune, așadar, că experiența noastră este formată din bucăți de realitate și de informații precise, și completată de iluzie. În Orient, în schimb, lucrurile nu stau chiar așa. Reprezentarea lucrurilor exact așa cum sunt ele în esență este imperios necesară și se consideră că arta, închinată lui Dumnezeu, trebuie să se conformeze îndeaproape creației Lui.
“Dumnezeu a voit ca pictura să fie o sărbătoare, spre a-i arăta celui care ştie să privească că lumea însăşi este o sărbătoare.”
Plot
Marele Padișah îi poruncește Unchiului să făurească, în taină, o carte care să ilustreze toată bogăția și cultura ținutului, combinând obiceiurile otomane cu tehnica păgână a perspectivei și care, trimisă Dogelui Veneției, să îi trezească admirația. Această cerere stârnește controverse printre miniaturiști, la un moment dat chiar într-atât încât îi determină să ucidă pentru crezurile lor.
“Oare dragostea să fie aia care-l tâmpește pe om sau doar tâmpiții se îndrăgostesc?”
Negru se întoarce în Istanbul după 12 ani, la cererea Unchiului său, și găsește totul în jur schimbat. Aflăm că a fost izgonit de către acesta când și-a declarat dragostea pentru fiica lui, Șekure, și că mai păstrează aceleași sentimente. Ea, însă, este acum mama a doi copii și soția unui războinic. Deși acesta nu s-a mai întors de la luptă, ea este încă legată de familia lui, adică de fratele și tatăl acestuia. Negru încearcă să reaprindă flacăra dintre ei, trimițându-i răvașe prin boccereasa Esther, însă mai primește o sarcină.
“Înainte de a mă naşte eu, în spatele meu exista un timp fără zăgazuri. Şi după moartea mea va fi un timp nemărginit. Pe când trăiam, nu mă gândeam deloc la aceste lucruri; îmi continuam viaţa fericit, între două timpuri întunecate.”
Unchiul îi povestește lui Negru despre dispariția lui Delicat Efendi, unul din miniaturiștii pe care i-a ales pentru lucrul la cartea Padișahului. După ce corpul neînsuflețit al acestuia este găsit pe fundul unei fântâni, Negru încearcă să găsească făptașul. Principalii suspecți sunt Barză, Fluture și Măslină, frații săi miniaturiști.
“Ce altceva este, de fapt, de cele mai multe ori cinstea, dacă nu lașitate?”
Structură
Pamuk ne poartă prin perspectivele a multiple personaje, astfel că fiecare poate fi oricât de (ne)sincer își dorește, dar ne rămâne nouă să punem mărturiile cap la cap, să alegem cui dăm crezare și să deslușim imaginea de ansamblu. Pe lângă personajele cunoscute, e interesant cum vedem lucrurile povestite din perspectiva Cadavrului, a Ucigașului, a Morții, a Diavolului, a unui Câine care ne lămurește că și “Câinii vorbesc, însă doar acelora care ştiu să asculte”, a Banului, a culorii Roșu și chiar a unui Copac, care ne spune așa: “Motivul principal al singurătăţii mele este că nici măcar eu nu ştiu din ce poveste fac parte. Urma să fac parte dintr-o poveste, dar am căzut din ea ca o frunză.”
“Pictura este tăcerea minţii, muzica ochiului.”
Se pune mult accent pe “lupta” dintre Est și Vest, dintre păcat și virtute, pe arta islamică și, dacă îi dăm voie, Pamuk dezvăluie o lume sacră, oximoronic în Istanbulul clocăind de crime, în care valorile noastre (oarecum/mai) vestice pălesc, orbirea este considerată un indicator al măiestriei miniaturistului, iar stilul, un subiect controversat. Autorul crimei are și el o imperfecțiune în tehnica lui, ceea ce îi trădează identitatea în cele din urmă. N-o să vă răpesc însă plăcerea de a-l descoperi.
Opinia mea
Pentru mine a fost o premieră, în sensul că nu am mai citit niciun autor turc, dar trebuie să spun că am fost plăcut surprinsă. Descrierile lungi și poveștile adiționale sunt interesante, dar recunosc că m-au obosit de câteva ori. Firele narative se împletesc bine – povestea dintre Negru și Șekure, căutarea ucigașului, prezentarea culturii și obiceiurilor otomane, poveștile spuse la bar de către meddah, fiecare capitol povestit de un alt personaj – toate pictează un tablou unic, pe care nu le-am mai întâlnit. De aceea, i-am dat 4 din 5 stele pe Goodreads și, deși este un roman voluminos, îl recomand oricui caută un thriller bun sau își dorește să exploreze mai mult în zona orientală.
“Privind chipurile oamenilor, văd că, neavând încă prilejul de a săvârşi vreo fărădelege, foarte mulţi dintre ei se socotesc puri. Datorită acestei mărunte chestiuni de şansă şi de soartă, îmi este greu să cred că majoritatea lor sunt mai cinstiţi sau mai buni decât mine. În cel mai fericit caz, pentru că n-au săvârşit încă nici un omor, chipurile le sunt ceva mai tâmpe şi, asemenea tuturor proştilor, par mânaţi de bune intenţii. Mi-au fost de ajuns cele patru zile de peregrinări pe străzile Istanbulului, după ce l-am ucis pe nefericitul acela, ca să pricep că toţi cei în ai căror ochi am zărit o sclipire de inteligenţă, pe al căror chip am zărit o umbră izvorâtă din suflet niște ucigași ascunși. Numai proștii sunt puri.”
Ca ultimă precizare, mă găsiți și pe instagram, unde postez bookish stuff mai des, pe @31delitere!
31delitere 